sinceritate de zodiac

..chit că sunt o scorpie şi o urâcioasă de foarte multe ori (birocraţia asta mă seacă şi din cauza asta reacţionez aiurea, evident :)) ), colegii mei de la job se dovedesc a fi nemaipomenit de drăguţi cu mine. e suficient să spun, spre exemplu, că mă doare stomacul de la antibiotice, că mă şi trezesc că primesc ceai, biscuiţi sau iaurt ca şi pansamente gastrice. toţi se arată preocupaţi de boala mea şi mă întreabă zilnic cum mă simt şi dacă nu am nevoie de ceva. mă simt copleşită.

şi comparând modul meu răutăcios de a fi cu reacţiile lor calde, mi-am adus aminte de un zodiac pe care l-am primit mai demult şi în care erau trecute exclusiv aspectele negative ale Gemenilor (eu sunt Gemeni, în caz că aţi uitat). l-am căutat prin foldere, l-am recitit şi mi-am dat seama că mi se potriveşte destul de bine. ca urmare, vi-l pun la dispoziţie ca să vedeţi cu cine aveţi de a face. enjoy!

Gemenii - probleme la pătrat

element: aer- aerul Gemenilor este ca briza nesuferită de la malul mării care ridică nisipul de pe plajă. te face să îţi strângi ochii şi să nu poţi să vezi bine ce se întâmplă în jur. cuvintele dulci ale Gemenilor sunt renumite pentru mai multe lucruri decât sexul la telefon.

calitate: mutabil. Gemenii sunt echivalentul uman al unei uşi batante. să jonglezi cu cinci sau şase amante, o nevastă şi două relaţii de lungă durată cere mult talent.

guvernator: mercur, zeul înşelătorie şi al şmecheriilor. cea mai rapidă gură şi cea mai redusă atenţie din univers.

activitatea preferată: să ajungă la o concluzie greşită (o, daaaaa!) :)))

cartea preferată: “cum să faci pe oricine să fie de acord cu orice zici”

model în viaţă: diavolul tasmanian

slujbă ideală: ziarist la un tabloid :))))))

fraza tipică: “pentru că vreau”

fraza de agăţat: “ai citit vreo carte bună în ultima vreme?”

să fii cu un Geamăn este ca şi cum ai fi invitat permanent la petrecerea pălărierului nebun. personalităţile lui multiple nu se anihilează, ci colaborează pentru a te înnebuni mai tare. e şmecher, nu intelectual. e aburitor de profesie, exact inversul filosofului. vrea să fie în cercurile selecte. îi place să se laude cu persoanele importante pe care le cunoaşte.

îi lipseşte gena obiectivităţii, ca atare o să refuze orice altă opinie care nu e a lui ca fiind validă. dacă te apuci să te cerţi cu el, o să ai de-a face cu un interogatoriu care l-ar face să cedeze pe un spion bine antrenat. în eventualitatea că o să câştigi disputa, o să-ţi replice “asta încercam şi eu să-ţi zic”.

femeia Gemeni. spirit şi inimă generoasă, mereu înconjurată de prieteni. caută un tip original şi ocupat care să nu vrea să o lege de mâini şi de picioare. distractivă, isteaţă, iubitoare şi veşnic curioasă. poate să se împartă cu succes între responsabilităţile din familie, carieră şi casă…

DAR

- este principalul ei duşman şi atrage bărbaţi la fel de superficiali ca şi ea. aleargă după cai verzi pe pereţi şi, în acelaşi timp, îşi caută un tătic.

- are multe interese care depind, în principal, de starea în care se află şi de oricine / orice a târât acasă pentru a examina, testa sau a se îndrăgosti.

- adoră să bârfească. poate să ţină un secret, dar nu se poate abţine să nu împărtăşească o bârfă picantă, mai ales dacă o face pe ea să dea mai bine prin comparaţie.

cum îi faci faţă

Gemenii au nevoie de comunicare. e foarte important să-i asculţi. îi potoleşti dacă îi scoţi la o tură prin oraş. laudă-le ideile. iau foc dacă te faci că ştii ceva ce ei nu ştiu.

cum se înţeleg cu alţii

pariază pe: berbec, leu, balanţă, vărsător.

doar prieteni: gemeni, săgetător

trage-ţi un glonţ în cap acum: fecioară, scorpion, peşti, taur, rac

oaia neagră: capricorn

LA CEREREA MUNTELUI

Racul - ascuns şi întortocheat

element: apa. mai exact spus, apa care se scurge printre nisipuri mişcătoare. acum e bine şi păsărelele cântă, acum te zbaţi să scapi din cleştii lui care te trag spre o gaură neagră în care e destul de probabil să îţi petreci restul vieţii.

calitate: cardinal. adică e liber, mai exact campionul absolut al şantajului sentimental. racul este mama tuturor celorlalte semne :)))

guvernator: luna. un personaj misterios care face manevre pe la spatele tau. lunatic. sărit de pe fix. practic, un montagne-russe de emoţii fără dispozitiv de siguranţă.

activitatea preferată: văicăritul

cartea preferată: “ghidul martirului”

model în viaţă: eeyore, din winnie poh

slujba ideală: victimă cu atestat

fraza tipică: “după tot ce am făcut pentru tine…”

fraza de agăţat: “mănânci şi aia?”

sucit, manipulator, ar trebui internat la nebuni. sensibil, se zbate în chinuri sentimentale şi îşi schimbă dispoziţia de la o clipă la alta. dacă îţi dă prin cap să rămâi cu un rac pentru că ţi-a fost milă şi te-a impresionat, cu siguranţă a doua zi o să te trezeşti cu o persoanî total diferită.

majoritatea sunt timizi în public, mai degrabă un tip casnic. sperioşi, se înspăimântă şi de propria umbră. iritabili şi nu logici. suferă de sindromul “toată lumea conspiră împotriva mea”. sunt născuţi incapabili să gândească raţional. ceartă-te cu ei şi o să se ascundă în carapace. nu de frică, ci doar ca să plănuiască următoarea mişcare. lasă garda jos şi nu o să-ţi fie prea bine.

barbatul Rac. are un zâmbet sincer şi adorabil. e dulce, cavaler, cu un simţ al umorului cu totul aparte. e sentimental, senzual şi foarte afectuos. un tradiţionalist care îţi face curte ca la carte, crede în valorile familiei, inclusiv partea cu “la bine şi la rău” şi este cel mai grozav pupăcios din lume…

DAR

- are toate calităţile unui partener perfect şi ale unui obsedat la fel de perfect

- foarte devotat. prea devotat chiar, mai ales faţă de familie şi, în primul rând, faţă de maică-sa. băiatu’ lu’ mama.

- subiectiv. jocul lui preferat se cheamă “ghici cum mă simt acum?”. se aşteaptă să îi ghiceşti gândurile, să îi intuieşti sentimentele şi să ai grijă de ego-ul lui fragil, fără să ştii ce exact l-a supărat. răspunsul e simplu: orice îl supără.

- nici măcar nu concepe că tu te poţi simţi şi altfel decât el. o să te piseze la cap şi o să se văicărească să îi faci pe plac şi să fii mereu de părerea lui.

cum îi faci faţă

racii au nevoie de siguranţă. alintă-i când sunt deprimaţi. încurajează-le simţul deosebit al umorului. aminteşte-ţi că sunt foarte drăguţi înainte să sară la gâtul tău. iau foc dacă le alimentezi ipohondria.

cum se înţeleg cu alţii

pariază pe: taur, leu, scorpion, peşti.

doar prieteni: capricorn, rac

trage-ţi un glonţ în cap acum: berbec, gemeni, balanţă, săgetător, vărsător

oaia neagră: fecioara

 

nu prea bine

…şi dacă nu demult am vorbit de borelioză, era vremea să o şi fac. că doar nu cobim degeaba!! pe scurt, acum trei săptămâni pe când inspectam grădina cu pirli, am achiziţionat o căpuşă la baza spatelui. am observat-o abia seara, am scos-o, după care am uitat de ea.

acum o săptămână locul cu pricina a început să se înroşească şi să am urticarie. nu am prea băgat de seamă chestia asta crezând că m-o fi pişcat vreun ţânţar. dar de vreo două zile, partea aia mă doare cumplit aproape tot timpul când stau jos, când mă mişc, când stau întinsă… e o durere de febră musculară atât de puternică încât mă oboseşte de-a dreptu’.

m-am tot gândit de la ce poate fi şi mi-am adus aminte de căpuşa vieţii. şi cum acum vreo 4 ani am scris de un tip care a făcut borelioză, am dat un check pe net să-mi reamintesc ce şi cum. ei bine, am simptomele perfecte bolii lyme. dacă aş ştii şi ce antibotice să iau, nici nu m-aş mai duce la medic. dar evident că o să mă duc în speranţa că o să spună că nu e borelioză, ci gripă sau mai ştiu eu ce.

şi, da, Dumnezeu nu bate cu bota, dacă la asta vă gândiţi cumva.

[update]: s-a dovedit a fi boala lyme cutanată. mi s-a prescris o lună de dioxiciclină şi ceva medicament naturist, kombucha, pentru creşterea imunităţii. trebuie să fac miercuri nişte teste de sânge să văd de nu ştiu ce anticorpi, iar în funcţie de rezultat (care mi se dă într-o lună), intru sau nu pe alt tratament. şi mai trebuie să fac teste hepatice peste o săptămână. altfel, am o viaţă minunată.

 

prima uşă închisă

“Thank you for you interest in adopting a Filipino child.

Please be informed that efective August 4, 1988, the Philippine Family Code makes it illegal for aliens to adopt Filipino children in Philippine courts unless they are blood relatives.

Philippine Embassy / Bucharest”.

…I’m (an) alien.

 

dor de vară

…m-a lovit dorul. rău de tot. de vacanţele de vară de trei luni de pe vremea când copilăream la propriu. ce poate fi mai perfect decât să ai atâta timp la dispoziţie încât tot ce ai de făcut e să te gândeşti cum să-l umpli şi unde dracu’ să mai mergi?

de trezitul dimineaţa într-un cort încins, transpirată, cu gâtul uscat şi cu ochii umflaţi de somn, bâjbâind după o sticlă de apă rece şi negăsind-o, căutând apoi periuţa şi pasta de dinţi pe sub sacii de dormit şi lenjeria aruncată de-a valma, în speranţa că reuşesc să dau de ele şi să mă spăl în râul aflat la 10 metri de cort.

de lenevit cu ochii închişi la soare, pe marginea lacului de la tarniţa sau de la beliş (sau oricare alt lac, treacă de la mine), şi de ascultat amuzată toate inepţiile şi poveştile băieţilor care stau şi pescuiesc fără să prindă vreodată nimic, dar care golesc beri după beri cu determinare şi abnegaţie.

dor de mersul cu maşina la drum lung, cu o droaie de prieteni alături. de oprit pe unde nici nu te aştepţi, de schimbat traseul în ultimul minut, de interacţionat cu localnicii şi de cântat fals şi tare ori de câte ori prinzi ocazia.

doar că parte din dorul ăsta mi-l voi potoli în weekendul următor. la gărâna. va fi drum lung, vor fi prieteni, vor fi corturi, va fi cald (am zis!), va fi veselie şi va fi mult jazz. şi, la un moment dat, va fi şi mike stern. de vis.

 

un altfel de pas

…de foarte mulţi ani mă gândesc să adopt un copil. până acum nu m-am simţit suficient de responsabilă pentru asta și mi-a şi plăcut să copilăresc singură. dar, de vreo câteva luni, am început să mă gândesc mai des la această posibilitate. nu stați să mă psihanalizați. nu cred că e vorba de ceasul biologic care ticăie pentru că atunci aș vrea să-l fac. or eu nu vreau deloc asta. eu vreau să-l adopt.

şi pentru că trebuia să ştiu care sunt paşii pe care trebuie să-i străbaţi pentru o adopţie, la începutul săptămânii am dat o fugă până la la protecţia copilului să mă interesez. nu e deloc simplu. ca să adopţi din românia prima dată trebuie să ai un atestat de “persoană aptă să adopte”. ca să-l obţii treci printr-un proces al naibii de lung, ce se poate întinde pe durata a vreo 120 de zile, şi care implică o mulţime de acte, analize medicale, anchete sociale, interviuri, monitorizări şi alte cele. iar după asta, trebuie să aştepţi cuminte până apare vreun copil care să fie compatibil cu tine. după care intervin organele judecătorești, alte monitorizări etc etc. trece un an, pe puțin, cred.

doar că eu nu doresc să adopt un copil din românia. motivul e simplu. la noi, legea adopţilor permite, mai nou, părinţilor biologici să aibă acces la dosarul părinţilor adoptivi. iar asta înseamnă că oricând mă pot trezi cu acei părinţi la uşă să se răzgândească, să intervină între mine şi copil sau să îmi ceară bani (ăsta în cel mai naşpa caz). oricum, e un motiv suficient de bun ca să nu îmi doresc să adopt un copil de aici.

dar a fost amuzantă reacţia tipelor de la protecţia copilului când am spus că eu mă gândesc, de fapt, la adopţie internaţională. s-au oprit din tastat şi şi-au întors toate capetele spre mine, uşor şocate. “sunteţi prima persoană care vine la noi cu dorinţa asta. nici nu ştiu care e procedura, dar am să sun la bucureşti să mă interesez. miercuri cel târziu vă spun ce trebuie făcut”, mi-a spus tipa cu care discutam.

ceea ce a şi făcut, de altfel. m-a sunat azi dimineaţă şi mi-a explicat că, în cazul adopţiilor internaţionale, primul lucru pe care trebuie să-l fac e să mă decid din ce ţară vreau să fie copilul şi să trimit o scrisoare de intenţie la ambasada respectivă pentru a afla procedura de adopţie. am să fac asta cât de curând. prima dată trebuie să hotărăsc dacă ţara va fi china sau filipine.

bineînţeles că am discutat problema adopţiei cu o parte dintre prietenii mei. nu că mi-ar schimba ei cu ceva hotărârea, ci pentru că eram curioasă să ştiu cum văd ei această situație. să ştiu cât de mult m-aş putea baza pe sprijinul lor afectiv în cazul în care societatea românească m-ar pune la pământ cu mentalitatea ei obtuză. mă aştept la reacţii aiurea şi comentarii de tot felul, aşa că nu strică să ştii că are cine te înțelege când ţi-a fi mai greu.

reacţiile primite au fost total diferite. femeile s-au arătat incredibil de deschise şi de înţelegătoare. bărbaţii însă au venit cu replica: “mai bine îţi faci unul al tău”. oare de ce nu mă mir? :))) le-am explicat punctul meu de vedere pe tema asta, dar nu cred că l-au înţeles, totuși. mi-au spus că a adopta un copil e, de fapt, o chestie de egoism, iar dacă îl mai vrei şi din străinătate e în mod clar ”bravadă şi snobism”. uatevăr. nu mi-am băut capu’ să demontez astfel de replici pentru că nu cred că pe cel care gândește așa îl poți convinge de contrariu oricâte argumente ai avea.

reacţia mamei mele a fost, însă, cea mai aparte. de când mă ştiu îmi spune că ea nu ar putea iubi un copil adoptat şi că nu înţelege deloc dorinţa asta a mea. zilele ăstea, când am abordat serios problema, a înclinat din cap şi mi-a replicat scurt: “şi dacă tu mori, cine o să aibă grijă de el?”. gizăs! nu am de gând să mor aşa de repede. I’m still young, woman! am exact vârsta pe care o aveai tu când m-ai născut. iar dacă o fi să mor ştiu eu nişte prieteni buni care nu s-ar da în lături să îmi crească băiatul. că am uitat să spun, vreau băiat.

 

al treilea bărbat

…îmi place să merg la dentist. chiar foarte mult, aş putea spune. şi nu pentru că nu mi-ar fi frică de durere. din contră, mi-e atât de frică încât nici măcar detartrajul nu mi-l fac fără anestezie. motivul pentru care merg cu plăcere la dentist e cu totul diferit: scaunul stomatologic e locul unde eu râd şi mă distrez cel mai bine, indiferent cu ce stare de spirit am ajuns acolo.

personajul care are darul să mă dispună în halul ăsta e, evident, dentistul. mai exact, cel de-al treilea bărbat, pentru o localizare mai precisă în evoluţia mea sentimentală. acest tânăr domn s-a dovedit a fi, de la bun început, cea mai râzâcioasă şi amuzantă relaţie a mea, şi aşa a rămas până în ziua de azi.

pe cel de-al treilea bărbat am ajuns să-l cunosc prin intermediul etei, prietena mea din copilărie. eram în anul II de facultate, eu la chimie-fizică, ea la tcm. eu în facultate cu multe fete, ea în facultate cu mulţi băieţi. de la sine înţeles că s-a împrietenit cu cei mai simpatici şi deştepţi dintre ei. nu se putea altfel.

aceştia, la rândul lor, aveau prieteni simpatici, iar eta a ţinut morţiş să mi-i prezinte. ca urmare, într-o zi de vară călduţă a anului ‘91, am ajuns cu ea în foişorul din parcul mare, unde se adunaseră băieţii cu pricina. de acolo urma să mergem la bere la cazino pentru că, pe atunci, încă se mai putea bea bere pe terasa de la cazino. faine vremuri.

cum cerul era destul de schimbător, eta îşi luase cu ea o geacă pe care tocmai în ziua aia o cumpărase, un element bine de ţinut minte. am ajuns în foişor, ea veselă, eu destul de stresată de ideea că voi cunoaşte vreo cinci tipi despre care auzisem că fac mişto de tine de la primele cuvinte. trebuia să le fac faţă dacă vroiam să mai ies vreodată cu ei, iar chestia asta mă stresa oarecum.

nu arătau rău niciunul. s-a dovedit însă că aveau guri mari şi spurcate şi o plăcere diabolică în a-şi bate joc de noii veniţi. o vreme nu am răspuns înapoi şi am preferat să trec cu vederea glumiţele lor. la un moment dat însă, cel mai înalt şi mai rău de gură dintre ei, mache, a făcut un comentariu ce m-a scos din sărite. am ripostat rapid, umilindu-l cât am putut.

nu i-a plăcut reacţia mea defel. s-a uitat strâmb la mine, după care s-a întors către eta şi i-a spus sec: “mai bine veneai numa’ cu geaca!”. ori de câte ori îmi aduc aminte de replica asta mă bufneşte râsul. aceeaşi reacţie am avut-o şi atunci. mi s-a părut teribil de amuzant şi, în loc să mă duc îmbufnată acasă, am râs cu poftă vreo 10 minute. chestia asta s-a dovedit salvatoare, iar băieţii m-au adoptat rapid şi pentru totdeauna.

după puţină vreme, am devenit iubita unuia dintre ei. cel de care vorbim acum. al treilea. a ţinut vreun an şi ceva relaţia asta, timp în care el dădea la stoma (a 6-a oară, se intra greu pe atunci la medicină) şi eu îl ajutam la chimie. printre meditaţii şi probleme din culegere găseam timp să fugim până la tarniţa să facem o baie, să stăm pe terase cu prieteni la beri şi poveşti sau să ne pierdeam nopţile la chefuri în cămine. şi în tot timpul ăsta râdeam, şi râdeam, şi râdeam.

în toamna următoare el a intrat la facultate şi, după balul bobocilor, mi-a dat papucii. :)) se îndrăgostise de una dintre colegele lui. a fost foarte fair şi a venit şi mi-a spus la scurt timp după ce s-a întâmplat. e drept că, de data asta, nu am râs chiar deloc. ţin minte că era cu două săptămâni înainte de revelion şi planificasem deja unde mergem cu toţii.

după ce am realizat că am fost părăsită, am vrut să rămân acasă şi să-mi ling rănile în faţa televizorului. dar cum restul trupei a insistat să merg şi eu, m-am dus. nu a fost cel mai minunat revelion al meu. la 12 noaptea eu plângeam de mama focului pe umerii lor, iar al treilea bărbat dansa în camera alăturată cu noua lui prietenă. not funny.

nu ştiu de ce, dar supărarea nu m-a ţinut mult. nu puteam fi încrâncenată când mă întâlneam cu personajul în cauză pentru că era extrem de simpatic. în plus, eram suficient de înţeleaptă cât să-mi dau seama că nu alegi de cine şi când să te îndrăgosteşti. şi, cum fusese onest cu mine, l-am iertat. maxim, ce puteam face?

oricum, astăzi îmi iau revanşa ori de câte ori am ocazia şi mă distrez de dumnealui aducându-i aminte că, la rândul lui, a fost tras în piept de tipa pentru care m-a lăsat. pentru că - nu-i aşa? - totul se plăteşte în viaţă, odată şi odată. iar el, din păcate, a învăţat foarte bine chestia asta, fără să-l ajut eu.

de ce mi-am adus aminte de el? pentru că mă doare o măsea de mor. iar al treilea bărbat e în vacanţă şi nu are cine să-mi repare măseaua şi să mă facă să râd. futu-i!

 

final de club

…s-a dovedit că nu suntem chiar aşa mari iubitori de carte cum credeam şi mă lăudam eu. proiectul meu de mare valoare intelectuală, lansat cu surle şi trâmbiţe în mediul virtual şi intitulat şmechereşte “asociaţia de cititori nr.1″, s-a născut mort. mă rog, aproape mort deoarece a rezistat cam o lună, ţinut în viaţă forţat.

dacă prima carte (12 scaune) măcar s-a încercat a se citi, de cea de-a doua (clar de femeie) nu pare să se fi atins nimeni, în afara mea. asta pentru că eu am propus-o, nu de alta. ca urmare, încercările mele de a ne aduna la o a treia şedinţă a clubului nu au avut sorţi de izbândă. plictisită de demersul meu şi sătulă să tot trag aiurea de oameni, din acest moment declar oficial închis acest minunat şi inutil club de lectură.

celor care doresc însă referinţe despre “clar de femeie” le pot spune că e o poveste oarecum ciudată şi contorsionată, pe care o poţi trăi doar în societatea asta postmodernă bolnavă. nu e un roman, e mai degrabă un crochiu despre nefericire şi, dacă îl citeşti într-unul din momentele nefaste ale vieţii tale, te poţi regăsi cu uşurinţă în el.

altfel, ideea de a crede că dacă eşti nefericit/ă poţi deveni fericit/ă alături de un/o alt/ă nefericit/ă ca tine, nu te va prinde deloc şi ţi se va părea cel puţin stupidă. ce mi-a plăcut mie e că, de data asta, personajul masculin e mai motivat decât cel feminin. bărbatul e cel care încearcă să convingă femeia că trebuie să crezi în iubire ca să ai un rost pe lumea asta. femeia lui romain gary e pe cât de matură şi rafinată, pe atât de cinică şi convinsă că a avut partea ei fericire până acum şi mai mult de atât nu mai are ce primi. şi probabil are dreptate. :))

cam atât cu clubul. între timp am văzut o mulţime de filme (unul dintre ele, “in bruges“, m-a făcut chiar să cred că tânărul colin farrell ar avea şanse să devină un actor bun. filmul, de altfel, e fooooarte ok. o să vă placă), am ascultat muzici şi am mai răsfoit neşte cărţi. iar azi am luat de bună recomandarea lui tolontan şi m-am dus şi mi-am cumpărat “al dumneavoastră sincer, şurik”, chit că nu-mi plac ruşii. da’ poate că de data asta…

 

de ce scriu despre mine

…când am început blogul ăsta nu-mi închipuiam că mă va ţine atât şi că va aduna atâtea patimi. acum vreo doi ani, în toamnă, eram în redacţie la clujeanul şi alexandra tot povestea despre bloguri. avea unul şi îmi tot arăta ce chestie minunată e. luată de val, am zis atunci într-o doară: “ia, fă-mi şi mie unu’”. şi mi-a făcut.

mi-am dat drumul la scris destul de greu. mi se părea că e total neinteresant ce am de spus, dar nu mă puteam răbda să nu încerc să văd ce iese. eram curioasă de reacţia celor care mă citesc, vroiam să ştiu dacă mă pot descurca pe tărămul ăsta scriitoricesc “la liber”, fără a avea un subiect documentat ca în presă. încercam să câştig oareşce încredere în mine pentru a putea face pasul ăla spre cartea adevărată, pas pe care (cred) orice jurnalist îl visează. încă sunt pe drumul dobândirii încrederii.

la început scriam despre diferite chestii, nu doar despre mine. îmi dădeam cu părerea şi făceam pe deşteapta (şi acum mai fac, dar nu aşa de des. n-am încotro, din moment ce sunt deşteaptă ). până când, într-o zi, după ce am scris un post despre bărbaţii din viaţa mea, mihnea mi-a spus să las naibii textele politice şi de alt fel, că oricum nu mă pricep, şi să mă concentrez pe mine şi trăirile mele. că acolo am ceva de spus.

întotdeauna am respectat părerile lui mihnea, chiar dacă nu am fost mereu de acord cu ele. de data asta însă, am fost de acord pentru că mi-am dat seama că mă simţeam cel mai bine atunci când scriam despre ce simt, cine sunt, ce cred, ce am trăit. mi-era (şi îmi este) extrem de uşor să pun pe hârtie şi să mă joc cu cuvinte, stări, fapte pe care le-am experimentat. îmi place să fac asta.

şi mi-am mai dat seama de o chestie: când scriam despre mine şi situaţiile care mă făcuseră să mă simt rău, treceam mult mai uşor peste ele. chiar dacă aveam impresia că îmi sunt confuze şi neclare în minte, situaţiile cu pricina îşi găseau singure matca pe măsură ce tastam. aşa că, a scrie despre mine mi-a devenit o chestie extrem de la îndemână şi utilă cumva.

o prietenă bună mi-a spus că sunt egocentrică şi că e deranjant că vorbesc doar de mine şi iar de mine. ştiu că-i aşa, dar nu-mi pasă. am o doză foarte mare de egoism în mine şi în ochii mei contez în primul rând eu, după care restul. lucrurile trebuie să se întâmple întotdeauna cum vreau eu, iar dacă nu se întâmplă aşa, nu sunt bune.

trebuie să primesc ce vreau în modul în care vreau, altfel nu sunt împăcată. nu ştiu să mă pun în papucii altora, deşi am încercat. judec lumea des şi o fac după propriul meu sistem de valori care nu lasă loc de al altora. când iubesc, spre exemplu, vreau să fiu iubită înapoi în modul în care înţeleg eu să fiu iubită, nu altfel. dacă nu se întâmplă aşa, e ca şi cum nu aş primi dragoste deloc. pot accepta că oamenii iubesc diferit, dar să o facă cu alţi oameni, nu cu mine. din punctul ăsta de vedere nu sunt foarte deşteaptă şi am pierdut de multe ori.

mi s-a mai spus că punând “la vedere” tot ce am trăit, tabloidizez, trivializez şi îmi minimalizez sentimentele. şi nu doar ale mele, ci şi a celora despre care scriu. nu sunt de acord cu asta. eu cred că a scrie despre trăirile mele e cea mai bună dovadă că au contat extrem de mult în viaţa mea şi că nu sunt deloc nişte nimicuri de aruncat la groapa de gunoi a uitării.

de asemenea, nu sunt de acord că aduc un prejudiciu de imagine bărbaţilor despre care povestesc. eu scriu cu drag despre ei. chiar scriu cu drag. şi când scrii cu drag nu poţi trivializa. în plus, nu mint. scriu exact aşa cum văd eu lucrurile şi cum le-am simţit atunci când s-au întâmplat. nici măcar nu încerc să pozez în victimă, ci să povestesc nişte lucruri în legea mea. şi nici nu îmi trăiesc viaţa în aşa fel încât să o pot pune pe blog. o trăiesc pur şi simplu. după care o scriu, dacă simt nevoia.

so, mă puteţi aprecia, iubi, urî sau desconsidera pentru asta. eu aş vrea să mă iubiţi. dar în felul meu, evident, că altfel nu contează.

 

la cireşe - varianta postmodernă

…după ce, acum vreo două săptămâni, am învățat pe propria-mi piele o lecție extrem de importantă pentru bunul mers al lucrurilor, și anume ”supa reîncălzită nu-i de nicio treabă”, duminică a venit rândul unei alte lecții bine de știut. m-am convins pentru totdeauna că proverbul “la pomul lăudat să nu te duci cu sacu’” e al naibii de realist.

totul a pornit de la obiceiul meu (aș putea să-l numesc de-acum ”prost”) de a citi zilnic ziarele, inclusiv cele locale. aşa am aflat că în 29 iunie, într-un sat pe nume cireșoaia, în judeţul bistrița, va avea loc festivalul cireșelor. super fain! mai scria la ziar că, odată ajuns la festival, plăteşti un bilet de intrare modic, după care poţi mânca cireşe pe săturate. de vis!

în plină vară fiind, cu dor permanent de ducă și cu poftă de-a dreptul nesătulă de cireșe, era clar că nu aveam cum să ratez un astfel de eveniment. ca urmare, am dat sfoară-n ţară, încercând să conving cât mai mulţi prieteni să vină duminică cu mine la cireșoaia. pentru că - nu-i aşa? - ce poate fi mai fain decât să te duci vara, la ţară, şi să mănânci cireşe pe săturate, aproape gratis?

iniţial, în excursia cu pricina, s-au înscris o grămadă de amatori. duminică dimineaţa însă, s-a dovedit că doar eu şi şughi am rămas pe baricade. mărturisesc că la faza asta, pe o parte din aşa-zişii mei prieteni m-am supărat şi am decis totodată să nu mai organizez niciodată nimic pentru că oricum nu am cu cine. această hotărâre este definitivă.

trecând peste această situaţie ingrată, m-am pornit cu şugar spre cireşoaia. drumul relativ ok, chit că era îngrozitor de cald. undeva pe lângă dej am luat-o la dreapta şi am început să urcăm dealurile. gândul îmi era doar la grămezi de cireşe roşii, negre, galbene, albe ce tronau în faţa fiecărei porţi din sat. de-abia aşteptam să mă desfăt!

şi am ajuns. pe prima stradă porţile erau închise şi fără de lăzi de cireşe în faţă. am zis “nu-i bai, cu siguranţă s-au adunat în centrul satului cu toţii”. aşa se şi întâmplase. doar că în loc de munţi de cireşe, mijlocul satului era împânzit cu tarabe cu chinezării şi kitschuri ordinare. nu mi-a venit să cred. ne uitam uimiţi în stânga şi-n dreapta, convinşi fiind că vom zări vreo cireaşă pe undeva. nimic.

ne-am tot învârtit prin sat până am ajuns în dreptul şcolii. acolo se pusese de petrecere. în curte era o scenă decorată cu cireşe, câteva mese de lemn şi nişte tarabe unde se vindeau mici şi bere. biletul de intrare era 5 lei şi, într-adevăr, se puteau mânca cireşe gratis. erau însă puţine lădiţe pe mese, vreo 4-5, şi aproape goale. n-am reuşit să ne atingem de ele că erau înconjurate de lume.

dezamăgiţi, ne-am dus să vorbim cu organizatorii să vedem unde putem găsi cireşe de cumpărat, dacă tot suntem la festivalul lor. “astăzi nu i-am lăsat să vândă cireşe în sat”, ne-a spus un jandarm, de treabă el, altfel. “da’ de ce nu i-aţi lăsat?”, am întrebat noi. “păi, e festival şi nu se poate”. măi, să fie. ceva îmi scăpa în imaginea asta. n-am mai insistat.

ne-am întors în curtea şcolii să discutăm cu ţăranii în speranţa că aflăm pe careva dispus să ne vândă nişte cireşe. nu aveam mari pretenţii. un kil-două acolo, de gust. nimeni, nimic. am aflat, în schimb, că sunt 36 de soiuri de cireşi în cireşoaia. la ce bun?? ne-am luat apoi şi ne-am plimbat pe uliţe, întrebând pe la porţi “nu aveţi cireşe de vânzare?”. acelaşi răspuns: NU. toţi vânduseră sute de tone cu o zi înainte. şi nu le rămăsese nici măcar un kilogram.

un ţăran şi-a făcut milă de noi şi ne-a dat un pumn de cireşe “de gust”. le avea într-un coş şi le ţinuse în caz că nimereau niscaiva musafiri pe la el. “haideţi mâine că veţi găsi câte vreţi, că-i zi de cules”, a învârtit el cuţitul în rană. mulţumim, dar noi am venit ASTĂZI la festivalul cireşelor. unde ar trebui să fie - ia ghiciţi ce? - CIREŞE! că doar de-aia e festivalul CIREŞELOR şi nu al chinezăriilor idioate!!!

sătui de plimbat, ne-am urcat în maşină şi am pornit spre casă. nu am mai avut chef nici măcar să mergem în livadă, cum plănuisem, să facem nişte fotografii. când am ajuns din nou în dreptul şcolii, am observat o ţărancă cu o lădiţă de cireşe la vânzare. 5 lei kilogramul. nu erau cele mai frumoase cireşe din lume. am plecat mai departe.

şi, cireaşa de pe tort, între două sate uitate de lume am făcut pană. era ziua în amiaza mare, iar soarele sus pe cer, necruţător. şi, nu, nu aveam roată de rezervă. şi, de bună seamă, nu exista nicio vulcanizare în satele cu pricina. norocul nostru s-a dovedit a fi un anume alex, genul care în urmă cu 5-6 ani vindea valută în faţă la diesel şi care acum cumpără maşini stricate de dincolo, le repară singur şi le vinde mai departe.

acest alex, prieten declarat de-a lui gore, s-a îndurat de noi şi ne-a dus la o vulcanizare din dej. ba chiar l-a trezit din somn pe proprietar şi l-a convins să ne vândă un cauciuc mai ieftin decât de obicei. aşa că, după vreo trei ore, am reparat pana şi am pornit spre cluj. însetaţi, murdari şi nemâncaţi. cum ar veni, o excursie pe cinste. nu v-o recomand.

pentru colegii de la clujeanul: profi era să faceţi un follow-up la materialul cu cireşoaia. dacă tot aţi dat idei la oameni cu festivalul vieţii…

ps. am o dilemă. mi s-a atras ieri atenţia că orice gurmand ştie că supa reîncălzită e mai bună decât cea originală. chimista din mine spune că prin încălzire, supa pierde apă şi devine mai sărată, ceea ce nu e tocmai bine. sau e? nu de alta, dar dacă supa reîncălzită e mai bună ca prima, tot castelul meu de cărţi de joc se năruie şi nimic din ce am crezut nu e valabil. şi iar o iau de la capăt….

 

despre cum mi-am început săptămâna

…uneori visez sentimente. nu e vorba de poveşti cu personaje bine definite care să mă facă veselă sau tristă, ci de stări şi emoţii pur şi simplu. sufăr în somn fără să mă chinuie vreo persoană anume, mă bucur şi râd fără să ştiu de ce, sau mi-e o teamă cumplită chit că nu e nimeni în vis care să mă sperie. totul se întâmplă cu o intensitate atât de mare încât dimineaţa, când mă trezesc, stările acelea le port încă în mine şi mă definesc cel puţin în prima parte a zilei.

aşa se face că azi-noapte am visat tristeţe amestecată cu furie şi durere şi m-am trezit cu sentimentul clar că trebuie să sparg ceva sau să urlu până nu mai pot, ca să mă descarc. cum de mai bine de două săptămâni nu dorm acasă (am din nou grijă de pirli şi m-am mutat cu dumnealui), nu am îndrăznit să iau niciun pahar sau farfurie din casa prietenilor mei şi să le dau de pământ.

am ieşit din casă şi am intrat în primul magazin ce mi-a ieşit în cale. era o alimentară. nu aveau căni şi nici pahare. m-am uitat de jur împrejur pe rafturi să văd ce poate fi mai uşor de spart. borcanele cu dulceaţă sau conservele era păcat să le distrug, aşa că m-am uitat la sticlele cu băutură. aveam de unde alege. vin, bere, vodcă, lichior, rom - o adevărată desfătare.

am ales două sticle de bere ursus. niciodată nu mi-a plăcut ursus, aşa că putea fi sacrificată. fata de la casă s-a uitat cam ciudat la mine. de înţeles, de altfel - era luni, la 8.30 dimineaţa şi eu cumpăram bere. nu mi-a păsat. de fapt, de-abia aşteptam să spună ceva ca să mă răstesc la ea. n-a zis. mi-am luat berile şi m-am întors acasă.

m-am dus rapid în grădină unde ştiam că există locul ideal de spart sticle, ascuns între copaci şi cu o mică alee din ciment. am trântit sticlele cu putere, una după alta, şi am urlat cât am putut: “FIR-AR EA A DRACULUI DE VIAŢĂ!!!”. zgomotul sticlei sparte în mii de bucăţi a fost cel mai plăcut zgomot al dimineţii, iar berea rece care mi se scurgea pe picioare a completat de minune senzaţia de răcorire sufletească.

mi-a părut o secundă rău că nu am luat mai multe sticle. am mai stat un pic cât să respir şi să mă uit cum sclipesc în soare cioburile de pe jos. după care m-am dus sus, am adus mătura şi făraşul şi am curăţat locul faptei. m-a bufnit râsul când mi-am dat seama câte pregătiri am făcut pentru a mă descărca “spontan”. nici dacă gândeam crima perfectă nu eram atât de meticuloasă.

am lăsat locul curat ca în palmă, doar cu un iz uşor de drojdie amară. am urcat în casă, mi-am făcut duşul de rigoare şi am pornit liniştită spre job. când am ajuns în piaţa muzeului şi am trecut prin dreptul bisericii franciscane, preferata mea, m-au lovit remuşcările. îmi înjurasem viaţa şi, la urma urmei, nu era ea chiar atât de rea.

m-am întors din drum şi am intrat în biserică. foarte rar fac asta. eu şi Dumnezeu avem o relaţie aparte. ne respectăm reciproc şi nu ne amestecăm unul în viaţa celuilalt nici măcar atunci când avem nevoie. de data asta însă am zis că poate nu strică să discutăm un pic. aşa, ca între vechi cunoscuţi.

biserica era goală şi luminoasă. m-am aşezat pe una din bănci, după ce m-am lovit zdravăn la degete în treapta de lemn tare. “ăsta-i semn”, mi-a trecut prin minte. am stat şi m-am uitat în jur încercând să simt liniştea. nimic. prea mare vânzoleală şi agitaţie în capul meu. Dumnezeu nu dădea nici el semn că ar avea nevoie de vreun sfat de la mine, aşa că am ieşit afară.

totul era ok. săptămâna putea să înceapă.